Beneficiile PPP în viata personala

Un somato-psihopedagog poate îndeplini două roluri, în funcţie de solicitarea pacientului: pe de o parte să-l ajute pe acesta din urmă în anumite situaţii critice ale vieţii sale; pe de altă parte, să asiste un demers de transformare a raportului acestuia cu lumea, cu ceilalţi şi cu el însuşi.
În acest din urmă caz, nu este deloc nevoie să simţim vreo durere sau vreo indispoziţie pentru a merge la o ședință de psihopedagogie perceptivă. Căutarea unui sens existenţial este de ajuns pentru a justifica acest pas.

Situaţiile dificile în care putem recurge la un somato-psihopedagog pot fi întâlnite la diferite vârste, în diferite contexte personale, acoperind deci o paletă largă:

DE LA MICI TENSIUNI PÂNĂ LA STĂRI DE RĂU

Viaţa obişnuită este presărată cu mici probleme pe care le gestionăm pe măsură ce ne lovim de ele spunându-ne că fac parte din viaţă.
De la cele mai stupide tracasări administrative până la adevăratele probleme profesionale ce nu ne lasă să dormim, de la “prostioarele” copilului mai mic până la adevărata problemă de comunicare ce s-a instalat în viața de cuplu, numeroase sunt motivele care ne determină, adesea, să ne trezim că suntem tensionaţi: tensiuni musculare, în primul rând (of, ce mă „ţin” ceafa şi spatele de la o vreme, parcă din ce în ce mai rău!) dar şi, într-un mod mai global, o tensiune a întregului corp, interioară şi chiar psihică…
Începem să fim cuprinşi de durere, articulaţiile noastre par a fi înţepenite, nu prea mai dormim bine, ne trezim dimineaţa cu impresia că nu ne-am odihnit şi încetul cu încetul este afectată şi dispoziţia: devenim iritabili, până şi cel mai neînsemnat lucru pare un munte de netrecut şi, în funcţie de profilul fiecăruia, înclinăm către pură agresivitate sau închidere în sine.
Aceste manifestări sunt semnul că vitalitatea corpului, care în mod normal absoarbe dificultățile cotidianului, începe să se epuizeze: acumularea ne roade capitalul de adaptare.
Psihopedagogia perceptivă joacă un rol preţios acţionând asupra vitalităţii corpului: două sau trei şedinţe de terapie manuală şi de gimnastică senzorială pot fi de ajuns pentru a ne relansa şi a ne simţi din nou capabili să înfruntăm viaţa de fiecare zi cu zâmbetul pe buze. Regăsirea vitalităţii ne readuce moralul la cotele normale şi iată-ne pregătiţi să reapucăm frâiele propriei vieţi, cu mai multă detaşare, supleţe şi voioşie.

STRESUL, SURMENAJUL

Prin acţiunea ei asupra vitalităţii și mai ales prin poziţia ei originală la răscrucea dintre abordarea corporală şi cea verbală, psihopedagogia perceptivă are un cuvânt important de spus în gestionarea „bolii secolului”.
Printre situaţiile de stres intens trebuie să distingem episoadele punctuale dar foarte violente-cum ar fi un accident de maşină sau anunţarea subită a unei veşti foarte proaste – de episoadele cronice – ca de exemplu surmenajul permanent la locul de muncă sau îngrijirea de lungă durată a unei persoane bolnave din familie.
​    În astfel de situații psihopedagogia perceptivă ne ajută, în pofida circumstanţelor, să respectăm cât mai bine posibil solicitările propriului corp, evitând astfel o posibilă epuizare sau instalarea unei depresii ce ar putea avea consecinţe serioase.
În afara şedinţelor regulate de terapie manuală destinate menţinerii unei vitalități optime, gimnastica senzorială poate fi de ajuns pentru a schimba în mod considerabil raportul pe care îl întreţinem cu situațiile stresante.
Astfel, ancorați mai solid în propria identitate corporală şi psihică, vom fi capabili să menţinem o anume detaşare faţă de condiţiile dificile ale momentului. Vom fi în egală măsură îndeajuns de clarvăzători pentru a simţi momentul când, deşi credeam că aşa ceva este imposibil, apare o oportunitate de a schimba situaţia în vederea păstrării unui echilibru vital.

MARILE RĂSTURNĂRI ALE EXISTENȚEI

Ne confruntăm cu toţii, pe parcursul existenței noastre, cu schimbări importante ce vin să răstoarne cadrul nostru de viaţă. Aceste bulversări pot fi de natură pozitivă: naşterea primului copil, o mutare în străinătate, promovarea într-un post de răspundere. Însă ele pot corespunde și unor adevărate drame: pierderea unui loc de muncă, un divorţ, dispariţia unei fiinţe dragi…
Aceste situaţii au în comun faptul că provoacă o pierdere importantă şi adesea brutală a anumitor repere pe care ne construiserăm echilibrul de ani de zile.
În acest sens, sunt deci situaţii extrem de anxiogene, adică generatoare de angoasă, chiar dacă evenimentul în sine este fericit.
Somato-psihopedagogul va urmări în acest caz un dublu obiectiv: pe de o parte, să liniştească terenul anxios şi să refacă un climat corporal intern de încredere, prin intermediul terapiei manuale şi al gimnasticii senzoriale; pe de altă parte, graţie câtorva dialoguri verbale cu mediaţie corporală, să ne ajute să integrăm elementul de noutate în coerenţa globală a vieţii noastre.
De exemplu, putem aborda cu această ocazie anumite spaime vechi ce ies la suprafaţă din cauza evenimentului recent; somato-psihopedagogul ne va ajuta să privim acest eveniment ca pe o oportunitate de a pune în mişcare noi mijloace de gestionare a situaţiei, o viziune diferită asupra lucrurilor. Poate că este momentul să actualizăm anumite potenţialităţi, să aducem la zi o imagine a sinelui, să descoperim, într-un fel, ce am devenit în cursul ultimilor ani şi ce anume nu ne-am acordat niciodată răgazul să „realizăm”.
Când noutatea este constituită de o veritabilă dramă nu mai este vorba doar de o dificultate de adaptare ci, mult mai pe larg, despre o masivă repunere în discuţie a sensului existenţial ce trebuie reconstruit în profunzime.

Somato-psihopedagogul poate în acest caz să fie un acompaniator, nu doar al suferinţei, ci şi al naşterii orientărilor inedite ce apar şi al punerii lor în funcţiune. El are atunci un rol de martor activ şi de punct de sprijin în vederea susţinerii persoanei pe drumul reconstrucţiei unui nou edificiu de viaţă. Acesta nu va fi niciodată acelaşi cu cel dinainte, căpătând un relief deosebit prin nivelul de profunzime a fiinţei din care se va fi născut.

ÎNTÂLNIREA CU BOALA

A fi bolnav înseamnă înainte de toate, foarte concret şi foarte rapid, să-ţi vezi forţa diminuându-se. Este, foarte repede, sinonimă cu oboseala. Nu acea oboseală din surmenaj sau lipsă de somn, ci o oboseală fundamentală, ca şi cum am fi goliţi de propria substanţă.
Mai înseamnă şi frică, zi de zi: frică de diagnostic, apoi de pronostic, frica de a pierde, frica de reacţiile celorlalţi, de viitor, de moarte… Această frică, în majoritatea cazurilor, este dublată de un sentiment de culpabilitate faţă de cei apropiaţi pe care-i facem să treacă prin această încercare. Niciodată nu intrăm singuri în boală, ea afectează un întreg sistem.
Boala gravă antrenează de asemeni, pe termen mai scurt sau mai lung, o modificare profundă și greu de acceptat, a formei corpului; ne este ştirbită imaginea de sine, trebuie să ne fondăm sentimentul de integritate pe alte criterii decât cele exterioare şi estetice. Ne sunt afectate și capacităţile motrice – devine dificil să ne mişcăm, să mergem – sau intelectuale – tulburări ale atenţiei, pierderi ale memoriei.

Desigur, boala are drept context medicalizarea: examinări repetate, tratamente grele, spitalizare, intervenţii chirurgicale şi nu numai. Corpul este maltratat, suferă dublu în urma patologiei şi a tratamentelor, cărora va trebui să le suporte serioasele efecte secundare.
Somato-psihopedagogul intervine aici în completarea unei echipe medicale, chirurgicale şi uneori psihologice. Şedinţele de terapie manuală vor induce o relaxare a unor tensiuni profund înscrise în corp, permițând astfel instalarea unei stări de liniştire generală graţie căreia durerea scade. Mişcarea internă acţionează aici ca un anxiolitic şi un antalgic natural, un aport deloc de neglijat în astfel de situaţii.

Terapia manuală mai are ca binefacere menţinerea sau restaurarea unei imagini de sine liniştitoare, în ciuda slăbiciunilor sau a transformărilor pe care boala le induce în corp.     Perceperea clară a mişcării interne vine într-un fel să suplinească funcţiile ce asigurau de obicei sentimentul existenţial: persoana bolnavă nemaiputând munci, nemaiputând să se mişte sau să iasă ca înainte, perceperea mişcării interne devine acel ceva care umple golul, atât în corp cât şi în viaţă. Astfel, este prezentă totuşi o anumită formă de plenitudine ce ne ajută să trăim.
Atunci când persoana are posibilitatea, gimnastica senzorială practicată într-un mod extrem de blând va permite menţinerea unui grad minim de maleabilitate corporală în ciuda imobilităţii forţate.
În sfârşit, dialogul verbal cu mediere corporală constituie un spaţiu şi un timp în care putem aborda anumite întrebări cruciale ce gravitează în jurul vieţii şi al morţii, al mizelor sănătăţii, fără a părăsi acel loc din sine însuşi unde viaţa este prezentă, activă, mişcătoare şi la propriu şi la figurat, palpabilă şi liniştitoare. O legătură preţioasă atunci când situaţia ne invită la un dialog de neocolit cu ideea finitudinii.