Ce este Psihopedagogia Perceptiva?

Ce este Psihopedagogia Perceptivă?

Psihopedagogia Perceptivă este o disciplină care ne învață CUM putem deveni mai conștienți pe baza unei trăiri corporale mai bogate și mai bine simțite.
Abordarea ei holistică ne arată cum să ne „destindem” fizic și mental, dar și cum să răspundem mai bine la stres, să facem față marilor schimbări din viața noastră (divorț, naștere, șomaj, boală, doliu…) sau chiar să comunicăm mai ușor.

Somato desemnează corpul, deoarece această abordare ne învață să ne simțim corpul cu mai multă finețe.

Somato-psiho arată legatura dintre corp și psihic: pe de o parte, ne invită să ne hrănim reflecția cu informații provenite din propriul corp; pe de altă parte, ne învață să recunoaștem și să ținem seama de efectele gândirii asupra corpului nostru.
Somato-psihopedagogie semnalează faptul că este vorba despre o metodă ce ne poftește să învățăm.

Ce face specialistul in Psihopedagogie perceptivă?

Un somato-psihopedagog poate îndeplini două roluri, în funcţie de solicitarea pacientului: pe de o parte să-l ajute pe acesta din urmă în anumite situaţii critice ale vieţii sale; pe de altă parte, să asiste un demers de transformare a raportului acestuia cu lumea, cu ceilalţi şi cu el însuşi.
În acest din urmă caz, nu este deloc nevoie să simţim vreo durere sau vreo indispoziţie pentru a merge la o ședință de psihopedagogie perceptivă. Căutarea unui sens existenţial este de ajuns pentru a justifica acest pas.

Situaţiile dificile în care putem recurge la un somato-psihopedagog pot fi întâlnite la diferite vârste, în diferite contexte personale, acoperind deci o paletă largă.

Tehnicile manuale (fasciaterapia), gestuale (gimnastica senzorială), de introspecție senzorială și intervievare au scopul și capacitatea de a debloca simultan tensiunile fizice și de a restabili tonusul psihic. Cercetările realizate în cadrul Centrului de Cercetări Aplicate în Psihopedagogie Perceptivă (www.cerap.org) arătă că eliminarea tensiunilor din corp are ca efect înlăturarea tensiunilor psihice și ca mobilizarea tonusului corporal stimulează tonusul psihic. Această recuperare a vitălității redă persoanei forța sa de a avansa, forța mentală de a avansa, motivația și optimismul.

Așadar psihopedagogia perceptivă este o disciplină de acompaniere a persoanei în regăsirea unei stări de bine la nivel fizic și psihic și lucrează cu 4 instrumente:
– fasciaterapia: stimularea manuală a fasciior, aceste țesuturi fine care învelesc mușchii, oasele, vasele de sânge, ligamentele, nervii și intestinele, reacționează și se adaptează în mod continuu în funcție de activitățile noastre fizice și mentale;
– gimnastica senzorială: în picioare sau așezat pe scaun, pacientul efectuează mișcări lente propuse de terapeut, care îi permit să își simtă din nou corpul în mișcare sau în poziție statică;
– introspecția senzorială: ne învață cum să ne ascultăm și observăm pe noi înșine, cum să intrăm într-un raport cu mișcarea noastră internă, dintr-o poziție imobilă, silențioasă, în timp ce capacitățile noastre cognitive sunt exacerbate;
– interviul: în cadrul interviului terapeutul îl invită pe pacient să-și descrie emoțiile, senzațiile, reflecțiile în ceea ce privește propriul corp.

>FASCIATERAPIE

Această practică a fost fondată în anii 80 de către francezul Danis Bois, la acea vreme kinetoterapeut și osteopat, actualmente profesor universitar si directorul Laboratorului de cercetare aplicată în Psihopedagogie Perceptivă (CERAP) din cadrul Universitatii Fernando Pessoa (Portugalia).

Fasciaterapia este o terapie manuală, folosită în scop curativ şi preventiv, care solicită forţa de autovindecare a corpului.
Fasciile, aceste țesuturi fine care învelesc mușchii, oasele, vasele de sânge, ligamentele, nervii și intestinele, reacționează și se adaptează în mod continuu în funcție de activitățile noastre fizice și mentale.

Ca urmare a stresului sau a anxietății, spre exemplu, ele devin mai rigide sau mai crispate, în funcție de intensitatea stimulului. În cazul unor solicitări intense și repetate, fasciile nu-și mai recapătă suplețea și mobilitatea naturale. Această stare tensionată se instalează în timp și este însoțită de oboseală, de o pierdere a senzației de fluiditate a mișcărilor, de disfuncții la nivelul articulațiilor, probleme digestive, circulatorii etc.
Prin stimularea manuală a fasciilor, fasciaterapia își propune să le redea echilibrul și elasticitatea. Țesuturile își recapătă mobilitatea iar persoana își recapătă starea de bine.
Pentru ce afecțiuni este indicată?
Fasciaterapia folosește o atingere de relaționare ce se dovedește eficace în cazul traumatismelor fizice sau psihice suferite de un individ. Terapeuții o recomandă în special pentru:
– traumatologie si reumatologie: entorse, fracturi, dureri de spate. Această tehnică este recomandată cu atât mai mult sportivilor, al căror corp este supus la agresiuni în mod zilnic;
– pentru tulburările funcționale și digestive, asociate în primul rând stresului: migrene, acufena, constipație, dureri de stomac;
– pentru ameliorarea tulburărilor survenite o dată cu sarcina sau nașterea, precum durerile de spate sau problemele circulatorii ;
– pentru ameliorarea stării generale a persoanelor cu suferințe și dureri survenite în urma unei operații chirurgicale sau a chimioterapiei.

>GIMNASTICĂ  SENZORIALĂ

Gimnastica senzorială este, alături de introspecţia senzorială, o practică
menită să dezvolte şi întărească senzorialitatea corpului. De fapt, este şi cazul terapiei manuale. Însă ce înseamnă senzorialitate?

Prin acest termen, nu desemnăm doar activitatea celor cinci simţuri exteroceptive – adică vederea, auzul, pipăitul, mirosul şi gustul – şi nici nu-i acordăm acesteia vreo prioritate, deşi aceste modalităţi ţin, desigur, de senzorialitatea corporală.
Luăm de asemeni în consideraţie propriocepţia, care este acel simţ prin care suntem ţinuţi la curent în legătură cu poziţiile şi mişcările noastre. Dar, mai ales, acordăm un loc esenţial şi întru totul prioritar în practicile noastre sensibilităţii deosebite pe care o conferă materiei corpului circulaţia mişcării interne.
Într-adevăr, când această materie este animată în mod liber şi armonios de mişcarea internă, ea devine sensibilă, în sensul că vibrează, cea mai mică solicitare izvorâtă dintr-un eveniment, oricare ar fi el, producând în ea o rezonanţă: o relaţie cu cineva, observarea unui peisaj, ascultarea unei melodii, perceperea unei stări psihologice ori faptul de a gândi sau accesul la o idee genială.
Această formă de sensibilitate proprie materiei corpului se manifestă chiar prin intermediul mişcării interne: în faţa unui eveniment sau a unei situaţii oarecare, mişcarea internă se activează sau, din contră, încetineşte, se restrânge, ca şi cum ar fi capabilă să aprecieze evenimentul şi să-i răspundă, folosind alte criterii decât cele după care îl putem evalua noi.
Mişcarea liberă poate fi practicată în poziţie aşezată, în picioare sau pe jos, în funcţie de părţile corpului pe care dorim să le lăsăm să se exprime cu prioritate şi de ambianţa de moment. Amplitudinea gesticii va fi şi ea în funcţie de tipul de exprimare cerut de corp. Sunt dimineţi în care ai chef să manifeşti o mişcare amplă, în picioare, ca un zbor al mişcării interne pentru a lansa impulsul zilei; şi seri când tendinţa este spre o exprimare mai interiorizată, intimă, liniştitoare şi care face apel la profunzime.
Coregrafia exerciţiilor codificate este într-adevăr prestabilită şi concepută pentru a reactiva mişcarea internă atunci când aceasta este la capătul forţelor, constituind în acelaşi timp un cadru pentru regăsirea unui raport perceptiv de mai bună calitate cu aceasta. Principiul este foarte simplu: înlănţuirile reproduc, în mod provocat de această dată – şi nu spontan – orientările, amplitudinile şi secvenţele „normale” ale mişcării interne. Sunt deci un soi de „dubluri” ale mişcării interne: realizând aceste înlănţuiri, „imprimaţi” într-un fel mişcarea internă în propria materie, aşa cum ar face-o practicianul prin terapia manuală.
Exerciţiile codificate se practică mai întâi în poziţie aşezată, apoi în picioare. Somato-psihopedagogul vă va învăţa de-a lungul şedinţelor numeroase înlănţuiri, punând în joc un număr crescător de zone ale corpului, cu orientări, amplitudini, ritmuri din ce în ce mai variate. În poziţia în picioare, mişcările se vor raporta la globalitatea corpului şi fiecare membru, fiecare zonă îşi va putea experimenta identitatea propriei funcţii: sprijin şi deplasări pentru picior şi laba piciorului, relaţie şi acţiune pentru braţe şi mâini, expresie pentru faţă şi ochi, soliditate şi echilibru pentru bazin, etc.
Încetul cu încetul, fiecare dintre aceste zone dobândeşte şi mai multă fluiditate, iar ansamblul corpului învaţă să se mişte într-un mod coordonat şi unitar. Să amintim că această unitate nu se bazează pe o coordonare voluntară aşa cum putem vedea la cursurile de gimnastică tradiţională, ci pe trasee ale mişcării interne din interiorul materiei, ce se exteriorizează de acum sub forma unei gestici armonioase.
Această metodă este benefică persoanelor aflate în proces de recuperare în urma unei intervenții chirurgicale sau recuperare de orice natură, dar și femeilor însărcinate.

>INTROSPECȚIE SENZORIALĂ

Introspecţia este acea atitudine care constă în observarea propriei vieţi interioare şi a propriilor stări de conştiinţă. Este practicată în general sub forma unei reflecţii profunde şi meditative îndreptate către sine.

În concepţia noastră, stările de conştiinţă şi viaţa interioară nu aparţin doar sferei mentale sau psihice, ci sunt şi fenomene corporale reale, intim legate de calitatea raportului întreţinut cu mişcarea internă. Concret, cu cât este contactul cu mişcarea internă mai bun, cu atât mai mult avem acces la o anumită formă de limbaj interior.
Mai întâi, conştientizăm poziţia în care ne aflăm, punctele de sprijin alese de corpul nostru şi ne acordăm timp pentru a „ocupa” în mod activ această poziţie
Odată instalat raportul cu poziţia corpului, ne îndreptăm atenţia asupra ascultării liniştii. Liniştea aici nu este absenţa zgomotului ci ceea ce însufleţeşte atmosfera în amonte faţă de zgomote. Este, într-un fel, consistenţa aerului din jurul nostru, care transportă sunetele umplând în acelaşi timp intervalul dintre ele, continuând pe fundalul din spatele acestora.
Când ascultarea liniştii este bine instalată, este momentul să interogăm simţul vizual: observăm luminozitatea fină ce se filtrează prin pleoapele noastre închise: este ea deschisă ori închisă la culoare, transparentă sau colorată, fixă sau animată?
Pe durata introspecţiei, somato-psihopedagogul vă invită nu doar să simţiţi aceste fenomene, ci şi să exploraţi cum vă raportaţi la ele, să vă observaţi reacţiile pe măsură ce ele se manifestă, să precizaţi ce efecte declanşează în voi perceperea lor, ce anume vă evocă…

>INTERVIUL

Să învăţăm să exprimăm în cuvinte ceea ce simţim…

Această etapă este crucială pentru a putea să vă însuşiţi propria trăire a mişcării interne care, altfel, poate rămâne ceva straniu, uşor exterior sinelui. În aceste condiţii, va fi dificil de extras sensul acestei experienţe în vederea descoperirii de noi feluri de a fi şi a câştigării unei noi înţelegeri a propriilor moduri de funcţionare.
În primul rând, verbalizarea experienţei ajută la conştientizarea a ceea ce a fost trăit.
În pofida a tot ceea ce am putea crede, nu suntem în mod spontan abili în a conştientiza, în mod foarte precis, ceea ce trăim.

Dacă doriți să aflați mai multe sau să veniți la o consultație vă invit să îmi scrieți.