Raportarea la corp
Viaţa actuală privilegiază viteza, performanţa şi randamentul. Omul este cufundat într-un univers în care se plânge că-şi găseşte din ce în ce mai puţin locul. Atenţia sa este îndreptată în mod constant către evenimentele exterioare, interesele îi sunt orientate către reuşita socială, profesională, familială…
Dacă, în acest context puţin favorabil dezvoltării fiinţei, pacientul nostru se întreabă: „Cum pot da un sens nou vieţii mele?”, ar fi poate derutat dacă terapeutul i-ar răspunde: „revenind la viaţa ce există în corp”. Această sugestie poate părea banală deoarece viaţa există cu adevărat datorită corpului şi totuşi acesta este adesea banalul executant aflat „la ordinele” unui spirit considerat a fi superior.
Vedem astfel cum majoritatea pacienţilor noştri îşi aduc corpul la terapeutul manual ca şi cum ar aduce o unealtă la reparat, în timp ce, atunci când îşi consultă psihologul, par a se implica total în procesul terapeutic.
Şi totuşi, corpul este prezent pretutindeni, în publicitate, în cinematografie, este valorizat în aspectul său, trebuind să fie frumos şi tânăr. Raportarea la corp capătă astfel un sens restrâns doar la dimensiunea sa socială şi de aparenţă. Este un paradox ciudat să vezi oameni zbătându-se să-şi păstreze un corp atrăgător în aparenţă şi, în acelaşi timp, fiind total dezinteresaţi de ceea ce nu se vede din exterior.
J.-C. Guillebaud vede această evoluţie recentă a raportării la corp ca pe « un fel de ştergere a realului (corpului) în favoarea reprezentării sale, pur şi simplu ». Şi afirmă cu tărie : « Invers decât s-ar putea crede, corpul este mai puţin sacralizat de vremurile în care trăim, cât mai degrabă concediat discret în favoarea imaginii sale. »
Se instalează chiar, din ce în ce mai mult, un fel de fobie a corpului însuşi. Corpul fizic sperie; atingerea lui este obiectul bănuielilor. Tot J.-C. Guillebaud subliniază : « Într-adevăr, ne putem mira că această celebrare contemporană a corpului este însoţită de o ură stranie – şi nouă pentru tot ce este ‘corporal‘ în sensul prim al cuvântului.”
Această îndepărtare de corp nu uşurează accesul la dimensiunea sensibilă a acestuia. Claude face parte dintre oamenii care, încă de la prima şedinţă, s-au lovit de constatarea că propriul corp este viu şi sensibil. El declară stupefiat : « Când v-aţi pus mâinile pe mine, am simţit cum mi se topeşte corpul în ceva extrem de delicat. Am simţit valuri pline de savoare traversându-mi trupul în toate sensurile. »
Cum să-i spui că este vorba de viaţa însăşi, de esenţa vieţii ce curge în interiorul materiei sale… Oricum, Claude a plecat lăsând în urmă durerea care-i opresa regiunea lombară şi pentru care venise de fapt la consultaţie. Peste o săptămână, s-a programat iarăşi : « Mi-a dispărut durerea fizică, dar vreau să retrăiesc ce am trăit atunci ! »
Dar suntem încă departe de ideea unui corp inteligent, care oferă singur răspunsuri, fără a trece prin sita gândirii raţionale. Bineînţeles, corpul nu « gândeşte » în sensul propriu al cuvântului, însă oferă informaţii ce ţin de viaţa reflexivă, sau, în orice caz, ar trebui să ţină. Corpul ne spune anumite lucruri, ne vorbeşte.
Când pacienţii noştri vin la consultaţie, ei percep adesea o dihotomie între ceea ce simt şi ceea ce gândesc, şi nu ştiu în care dintre cele două să aibă încredere. Spun deseori : « Inima îmi spune să fac ceva, dar raţiunea îmi spune să fac contrariul. » Grea situaţie… Atunci când raţiunea şi inima nu sunt de acord, se poate instala o tulburare gravă. Răspunsul la acest paradox este experienţa « corpului care ştie ».