INCONŞTIENTUL ÎN SOMATO-PSIHOPEDAGOGIE

INCONŞTIENTUL ÎN SOMATO-PSIHOPEDAGOGIE

« Le moi renouvelé » de Danis Bois, scrie

Ori de câte ori abordez noţiunea de potenţialitate cu studenţii mei, fie că este vorba de potenţialitatea lui C. Rogers, fie de cea implicată de mişcarea internă, sunt invariabil întrebat ce legătură are aceasta cu inconştientul. Rogers se opunea cu fermitate noţiunii de inconştient freudian, potenţialitatea fiind pentru el pozitivă prin esenţă.

Pe de altă parte, întâlnirea cu procesul de transformare implicat de mişcarea internă determină de asemeni apariţia la om a ceea ce nu poate sau nu vrea să se schimbe. Iar această rezistenţă la schimbare, loc comun în psihoterapie, este foarte adesea legată de noţiunea de inconştient.

Iată tot atâtea întrebări pe care trebuie să le elucidăm, deoarece un număr mare de pacienţi, în pofida varietăţii abordărilor psihoterapeutice existente, vin la cabinetele noastre cu ideea că starea lor de rău are o cauză situată neapărat în copilărie şi că, readucând la suprafaţă evenimente traumatice inconştiente din trecut, disconfortul lor psihic va dispărea.

Acest tip de gândire este uneori atât de pregnant încât dacă le prezinţi ipoteza că originea indispoziţiei s-ar putea afla într-un trecut apropiat şi, oricum, într-un eveniment situat în viaţa adultului, rişti deseori să susciţi o reacţie de profundă neînţelegere.

Profit de această ocazie pentru a sublinia necesitatea în orice terapie, fie ea corporală sau psihică, de a începe prin înlăturarea lucrurilor „de la sine înţelese” ale pacientului, a tuturor ideilor apriorice, a aşa-ziselor evidenţe şi a credinţelor, ce pot influenţa evoluţia terapiei. Căci acesta este un fapt: dacă un pacient este adeptul teoriei reîncarnării, el riscă să aducă, pe parcursul terapiei, mărturii legate de experienţe ce au legătură cu vieţile anterioare; dacă, în schimb, consideră că o eliberare psihică trebuie neapărat să fie însoţită de o descărcare emoţională, probabil că va trăi efectiv o astfel de descărcare.

Acest fenomen este cel puţin tulburător şi ne face să ne întrebăm: nu cumva există, în acest proces specific de resurgenţă a amintirilor, o parte imaginară ce se dezvoltă în funcţie de credinţele fiecăruia? Din tot ceea ce se ridică la nivelul conştiinţei, în ce proporţie avem de-a face cu lucruri ce ţin de realitatea experienţei trăite şi în ce proporţie cu reprezentările pacientului? Sunt întrebări de care nu trebuie să ne despărţim nicio clipă atunci când pacientul se apropie foarte tare de prezentul său corporal, locul cel mai ferit de credinţele sale iniţiale.

În ceea ce mă priveşte, bazându-mă pe propria experienţă, propun lărgirea evantaiului de procese susceptibile de a fi la originea unei stări de rău: unele ţin efectiv de evenimente refulate, aparţinând unui trecut îndepărtat; altele ţin însă de evenimente recente; o altă categorie este asociată unor fenomene de anticipare; şi, în sfârşit, există şi unele care nu au legătură cu niciun eveniment anume şi care constau mai degrabă într-o „fixitate a viziunii”, acea privire imobilă cu care vedem lumea şi situaţiile.

Poate că ar trebui să revedem însăşi noţiunea de inconştient în lumina mărturiilor pacienţilor noştri: numai lucrurile refulate sunt inconştiente? Suntem în măsură să vorbim despre inconştient atunci când avem de-a face cu evenimente conştiente dar care au şi unele efecte inconştiente?

Iată întrebări pe care îmi propun să le abordez acum, fără a avea, desigur, pretenţia să le aduc un răspuns definitiv, ci cu scopul de a înţelege mai bine organizarea patologiei la pacienţii noştri.

Inconştientul are o istorie

 Înainte de a-mi expune mai precis concepţia asupra inconştientului, trebuie să amintesc în prealabil că noţiunea de inconştient, în ciuda unei credinţe răspândite încă, nu este o descoperire a psihanalizei, din contră. De-a lungul secolului al XVIII-lea  tema inconştientului s-a difuzat în filosofie şi cultură. La sfârşitul secolului al XIX-lea, devenise deja o problemă centrală, aprins dezbătută de primii psihologi experimentalişti.

Această poveste a fost multă vreme uitată, dar, începând din anii ’70, numeroase lucrări au readus aceste probleme la ordinea zilei, cum ar fi cele ale lui H. Ellenberger ( Ellenberger H. F., Histoire de la découverte de l’inconscient, Fayard, 1975) sau  Gauchet M., L’inconscient cérébral, Seuil, 1992), de exemplu.

Fără a nega amploarea descoperirilor lui Freud, ne putem da seama că acesta se înscrie într-un vast curent de cercetare interesat de fenomenele legate de inconştient; curent situat la răscrucea dintre filosofie, psihologie şi nou-născuta psihiatrie.

 

Ideea de inconştient ia amploare în filosofie îndeosebi odată cu romantismul german de la începutul secolului al XIX-lea. Acest curent reneagă filosofia raţionalistă, iniţiată de către Descartes (1596-1650), care identifică gândirea reflexivă cu conştiinţa şi pentru care corpul nu este decât o maşină.

De pildă, Schopenhauer (1788-1860) vorbeşte, în 1819, despre „forţa oarbă a instinctelor ce comandă viaţa, lumea şi chiar pe om”. Pentru el, motivele conştiente ale actelor noastre nu sunt decât un paravan ce disimulează adevăratele noastre motive. În marea sa operă, Lumea ca voinţă şi ca reprezentare (1846), ca un veritabil precursor al lui Freud, afirmă că instinctul sexual ocupă un loc preponderent în fenomenele inconştiente. Tot acolo explică originea nebuniei prin refuzul voinţei de a admite lucruri ce o rănesc: „În această aversiune a voinţei de a lăsa să se întâmple ceea ce îi este contrar se află breşa prin care nebunia poate irupe în spirit.” Unii văd aici premisele noţiunii de refulare.

În 1869, Von Hartmann, discipol al lui Schopenhauer, îşi publică Filosofia inconştientului. Este un studiu al destinului omului ce-i scapă conştiinţei. Îi adaugă noţiunii de inconştient din spiritul omenesc pe cea a unui inconştient în cadrul vieţii corporale; după părerea lui, ar exista o „viaţă psihică în organism”.

Dar, fără nicio îndoială, Nietzsche (1844-1900) este cel care a propulsat cel mai departe ideea de inconştient. Respingând „privilegiul de care dispune conştiinţa în filosofia occidentală”, el exclama: „Nici nu bănuim cât de profund necunoscuţi şi străini ne suntem nouă înşine.”Nietzsche F., Fragments posthumes, Œuvres Complètes T. X, Gallimard, 1997) Pentru el, psihismul este pretutindeni în corp, în activitatea necontenită şi inteligentă a organelor. Era, de altfel, interesat de vise, privite ca o cale de acces şi de exprimare a inconştientului.

În paralel cu aceşti filosofi ai inconştientului, psihologia „fiziologică” a aceluiaşi secol XIX s-a confruntat şi ea pe larg cu noţiunea de activitate inconştientă. Primele studii de fiziologie nervoasă au arătat următorul lucru: creierul este sediul a numeroase fenomene inconştiente, fie legate de percepţie, fie de memorie sau chiar motricitate. Pentru a caracteriza această activitate s-a răspândit atunci expresia cerebraţia inconştientă.

Şi nu în ultimul rând, bazându-se pe aceste lucrări experimentale, primii psihiatri au început să facă legătura între activitatea inconştientă şi patologia mentală. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Sarcot va fi, la Salpêtrière, pionier în studiul isteriei cu ajutorul hipnozei. În cadrul unor şedinţe publice (prin urmare celebre), femei aflate sub hipnoză povesteau uneori despre traumatisme vechi, pe care nu le cunoşteau nici ele. Unele se vindecau câteodată în mod spontan după aceste şedinţe, altele nu. Cu câţiva ani mai târziu, Freud va începe să pună bazele curei psihanalitice, mai întâi inspirându-se din lucrările lui Charcot, apoi îndepărtându-se de ele.

În acelaşi timp, P. Janet (1849-1947), elev al lui Charcot şi unul dintre primii psihologi francezi, presupune existenţa unui inconştient pe care îl asimilează cu o activitate automată. Pentru el, „actul inconştient” întruneşte toate trăsăturile unui fapt psihologic, cu excepţia uneia: este întotdeauna ignorat tocmai de persoana care-l execută. El mai postulează şi existenţa unei conştiinţe secundare pe care o numeşte „subconştient”.

Freud reia deci de la predecesorii săi noţiunea de inconştient şi o încorporează unei modelizări dinamice a psihismului. De fapt, el respinge foarte curând noţiunea de inconştient fiziologic pentru a face din inconştient un actor principal al vieţii psihologice sau psihic : Marele psihiatru francez Henri Ey avea să spună că Freud a transformat adjectivul „inconştient” în substantiv propriu: „Inconştient”!). Inconştientul este, în doctrina sa, domeniul dorinţelor refulate şi al pulsiunilor arhaice. Conţinutul său se manifestă în inadvertenţe, acte ratate, uitări, vise şi simptome.

El asociază două idei de bază: importanţa pulsiunilor sexuale şi ideea refulării în copilărie. Astfel, nevrozele de la vârsta adultă au ca origine traumatismele din copilărie.

Anumiţi discipoli ai lui Freud se vor opune până la urmă fie la întrega teorie a „maestrului fondator” fie la o parte din aceasta.

Astfel, Adler va contesta doi dintre pilonii de bază ai teoriei psihanalitice: sexualitatea infantilă şi complexul lui Œdipe. În opinia sa, inconştientul este pus în mişcare în acelaşi timp de o forţă negativă (sentimentul de inferioritate) şi de o forţă pozitivă (voinţa de a fi superior); reiese de aici o încercare de compensare ce vizează înăbuşirea sentimentului de inferioritate. Adler formulează aici ceea ce orice om descoperă atunci când conştientizează faptul că punctele sale slabe îi influenţează stilul de viaţă.

Cât despre Jung, acesta vede inconştientul ca pe ansamblul conţinuturilor psihice „care nu au atins valoarea, intensitatea care le-ar putea permite să treacă pragul conştientului”. El scoate în evidenţă raporturile complexe ce există între conştient şi inconştient: „Nu există niciun conţinut al conştiinţei care să nu fie inconştient dintr-un alt punct de vedere şi care să nu poată redeveni inconştient.” Distinge inconştientul personal, care acoperă noţiunea de inconştient la Freud, şi inconştientul colectiv, ansamblul arhetipurilor identice la toţi indivizii şi care constituie unul dintre polii formării fiinţei umane.

De la inconştient la neperceput

 Acest scurt istoric nu-şi propune decât să arate că inconştientul este în realitate o noţiune cât se poate de complexă ce a dat naştere multor curente de gândire.

Fiecare dintre aceste curente aducând probabil partea sa de adevăr în înţelegerea fenomenului. În ceea ce mă priveşte, după douăzeci de ani de experienţă în terapia cu mediaţie corporală, am ales în mod deliberat să consider ca fiind inconştient orice element nonconştient din jurul unui eveniment sau al unei situaţii, independent de caracterul conştient sau inconştient al evenimentului sau al situaţiei în cauză. Deci nu atât evenimentul sau situaţia în sine mă interesează din punct de vedere terapeutic, cât ceea ce însoţeşte acest eveniment sau această situaţie: cum ar fi simţirea, mai mult sau mai puţin prezentă, ori relaţia pe care persoana a stabilit-o cu evenimentul.

Materialul meu terapeutic este partea de care este conştient pacientul şi pe care acesta o conştientizează în timpul şedinţei, ce este adusă la nivel conştient prin mijlocirea corpului: noi percepţii, stări interioare, tonalităţi, rememorări, semnificaţii ce erup din simţirea corporală.

Prin aceasta mă apropii mai mult de un demers fenomenologic ce interoghează implicitul în miezul experienţei trăite, aşa cum ne învaţă Eugen Gendlin²⁹ (Nota 29: Gendlin E., op. cit. ) şi Daniel Stern³⁰  (Nota 30: Stern D., Le moment présent en psychothérapie, Odile Jacob, 2003).

De altfel, de aceea prefer cuvântul neperceput celui de „inconştient”. Termenul de neperceput are, în viziunea mea, meritul de a nu face automat referire la contextul psihanalitic şi, în schimb, de a face apel în mod clar la noţiunea de percepţie, direct legată în mintea noastră de relaţia cu corpul.

Acest termen sugerează şi ideea caracterului activ ce a condus la constituirea sa: percepţia fiind un proces activ de culegere a unor informaţii în raport cu altele, procesul de impercepţie poate fi şi el foarte activ: în orice clipă, în viaţa de zi cu zi, auzim ceea ce vrem să auzim, evacuăm ceea ce ne deranjează, fără să ne dăm seama neapărat. Şi totuşi, este totul atât de inconştient cum am vrea noi să credem?

Cu toate acestea, dacă folosirea termenului de neperceput respectă spiritul demersului meu, mai este necesar şi să ştim să ne înscriem în referinţele pacientului, astfel încât să ne facem înţeleşi de către acesta: „neperceput” nu poate căpăta sens decât după ce s-a realizat un anumit parcurs corporal, în timp ce „inconştient” este înţeles – fie şi prost – de aproape toată lumea. De aceea, în cele ce urmează, voi întrebuinţa alternativ cei doi termeni.

O ultimă precizare importantă, neperceputul nu mă interesează decât ca eventual factor de distanţare patogenă între persoană şi ea însăşi; şi nu este neapărat cazul tuturor elementelor inconştiente prezente, într-o anumită fază a vieţii. Nu pornim la vânătoare generală împotriva a tot ce este neperceput; doar lecturarea mişcării din corp ne revelează momentul şi direcţia în care trebuie să demarăm căutarea unei impercepţii.

Aceste precizări şi precauţii prealabile fiind expuse, pot acum să-mi dezvolt viziunea asupra inconştientului.

Am împărţit inconştientul pe şase niveluri: ideile apriorice inconştiente, uitările fiziologice, secretele ce nu pot fi formulate, memoria corporalizată, inconştientul refulat psihanalitic şi inconştientul cognitiv.

Ideile apriorice inconştiente

 Câte poziţii, certitudini, opinii nu avem noi oare fără să avem idee de motivaţiile lor profunde? De ce gândim aşa, de ce facem cutare lucru? Cel mai adesea, motivele îi scapă conştiinţei noastre. Este vorba aici despre un prim nivel al inconştientului pe care îl examinăm cu pacientul.

Pentru a-l ajuta pe pacient să-şi modifice o poziţie ce se împotmoleşte în idei apriorice handicapante, terapeutul îl invită pe acesta să-şi reactualizeze pe rând punctele de vedere, să le reconsidere, în scopul reinvestirii cu sens a luărilor sale de poziţie. Făcând aceasta, îi oferă oportunitatea să identifice acele opinii care nu-i aparţin dar care i-au fost grefate fără ca el să adere sincer la ele.

Pacientul poate distinge astfel, printre ideile sale apriorice, unele pe care le validează din nou, deplin conştient fiind, şi altele ce merită să fie abandonate. În această primă etapă de lucru, îi sunt alături în înţelegerea mecanismelor ce-i determină implicit alegerile.

Uitările fiziologice

 Inconştientul nu trebuie să fie considerat în mod exclusiv ca loc în care se ancorează patologia. El poate fi şi salvator pentru organism.

Viaţa este constituită dintr-o asemenea succesiune ameţitoare de evenimente, uneori previzibile, deseori imprevizibile, încât este indispensabil să-ţi păstrezi mintea liberă, astfel încât să rămâi disponibil în fiecare clipă. Nu este greu să ne imaginăm confuzia totală ce s-ar crea dacă toate amintirile din viaţă s-ar perinda simultan prin capul nostru! Existenţa ar fi imposibilă. Din fericire, există uitarea, care şterge urmele evenimentelor şi reacţiilor care nu se dovedesc a fi necesare în gestionarea prezentului. În plus, ea ne permite să ne resemnăm în faţa insatisfacţiilor, eşecurilor, suferinţelor, visurilor neîmplinite, dispariţiei fiinţelor dragi.

Totuşi, deşi uitarea este fiziologică, ea ne privează în acelaşi timp de porţiuni importante din viaţă, fie ele fericite sau nu. Există astfel momente deosebite devenite anonime, amintiri importante ce s-au şters şi care, la întâlnirea întâmplătoare cu un vechi prieten, la mirosul unui parfum, la sunetele unei melodii sau în mijlocul unei anumite atmosfere, urcă brusc la suprafaţa conştiinţei şi în profunzimea corpului. Cine nu a realizat la o cotitură a vieţii sale cât de profund reparatoare pot fi astfel de reminiscenţe, ca şi cum ar veni să umple un gol sau să reactualizeze o forţă existentă într-o anumită perioadă a vieţii noastre! Dispariţia acestor amintiri fericite, în favoarea unor amintiri nefericite – a căror reapariţie este poate prea adesea privilegiată de psihoterapie – participă la dezechilibrarea percepţiei pe care o are persoana asupra ei înseşi şi asupra lumii.

Nu este ceva rar ca terapia efectuată în somato-psihopedagogie, dezvoltând percepţia unor niveluri ale corpului sau ale sinelui adormite până atunci, să reactiveze amintiri fericite uitate care ajută persoana să se reconstruiască. Terapeutul va avea grijă tot timpul ca pacientul să fie prezent total faţă de aceste amintiri, adică atât prin trăirea corporală, cât şi prin ceea ce simte şi gândeşte.

Secretele ce nu pot fi formulate

 Unii pacienţi sunt, pur şi simplu, „otrăviţi” în viaţa lor relaţională, afectivă, profesională, de un eveniment traumatizant pe care îl pun perfect în legătură cu starea lor de rău. Acest eveniment, ce nu dispare din fundal, nu este refulat: este cunoscut, dar tăinuit, ţinut în surdină, timp de mai multe luni, mai mulţi ani, uneori o viaţă întreagă.

Ce secrete nu am destăinuit niciodată nimănui? În orice caz, nu celor apropiaţi? Pe care de-abia dacă le recunoaştem faţă de noi înşine?

În unele cazuri, persoana a simţit de mai multe ori nevoia să vorbească, să-şi destăinuie secretul familiei, prietenilor… Dar de fiecare dată a tăcut. Copleşită uneori de ruşine atunci când traumatismul este legat de sexualitate, de exemplu. Însă, deşi tăinuită, amintirea rămâne şi bate necontenit la uşa conştiinţei.

Experienţa mea de psihoterapeut mi-a arătat adesea că un traumatism din trecut, care rămâne fixat în sfera conştiinţei şi pe care persoana nu reuşeşte să-l verbalizeze, poate fi mai devastator, pe plan comportamental, decât un traumatism refulat. Secretele neformulate sunt, din punctul meu de vedere, principalii furnizori ai stării de rău.

Iată, drept ilustrare, cazul unei tinere cu tendinţe depresive care povesteşte că şi-a surprins tatăl, chiar înainte de a muri, cum îşi ruga soţia să-l ierte, în timp ce aceasta răspundea: „Nu, niciodată!”

Oare ce secret atât de teribil îi lega pe acest bărbat şi pe soţia sa şi avusese un asemenea impact asupra fiicei lor încă din copilărie? Un secret atât de grav încât, chiar şi pe patul de moarte, nu putea fi iertat…

Cu câţiva ani mai târziu, la consultaţie, tânăra mărturiseşte această scenă la care asistase şi explică: „De când eram foarte mici, sora mea şi cu mine simţeam că există la noi acasă o stare de rău, contagioasă. Am avut sentimentul că port această povară pe umeri până în ziua de azi.” După decesul tatălui său, i-a vorbit despre acest lucru mamei sale care i-a răspuns că va lua secretul cu ea în mormânt.

În cadrul şedinţei, tânăra a descoperit o origine posibilă a depresiei sale: oare nu era o depresie prin „procură” care în realitate îi aparţinea mai mult mamei sale decât ei? Aceasta a dat un sens stării ei de rău şi i-a permis să facă paşi importanţi în rezolvarea problemei.

Béatrice, 76 de ani, vine la consultaţie pentru o persistentă stare de rău. După o şedinţă de terapie manuală foarte fecundă în senzaţii noi, se destăinuie: „Când eram tânără, am fost spitalizată. În timp ce eu eram întinsă, cu mâinile legate, un medic a intrat în încăpere, a venit spre mine şi m-a sărutat pe gură. În faţa reacţiei mele de refuz, a plecat. Din acea zi, nu am putut niciodată să accept să fiu sărutată de cineva, nici măcar de către soţul meu.”

Béatrice nu-i vorbise niciodată soţului ei despre acest eveniment, iar el nu-i înţelesese niciodată comportamentul de refuz. În acea zi, a plecat de la şedinţă cu gândul că a venit vremea să-i dezvăluie această poveste. Ne putem imagina că soţul ei a reuşit să înţeleagă astfel situaţia lor de cuplu şi poate să dea un sens problematicii lor…

În aceste exemple, evenimentul nu era refulat; era prezent clar în memoria pacientei. Dar aceasta nu putuse niciodată să-l exprime, nici măcar în faţa soţului ei, deşi se pare că acesta era foarte înţelegător.

Atunci când pacientul, graţie empatiei existente între el şi terapeut, dezvăluie acel secret pe care nu l-a mai spus nimănui până atunci, se recomandă cea mai mare prudenţă. Căci, uneori, pseudoechilibrul în care s-a instalat pacientul se bazează în parte pe acest secret nerevelat. Până la urmă s-a adaptat la el, ba chiar şi-a adaptat viaţa în jurul acestuia.

Ne aflăm la graniţa ambiguă dintre ceea ce este inconştient şi ceea ce conştientizăm fără să vrem să vedem. Nu este vorba de o refulare în sensul strict al termenului, ci de un joc dinamic şi contradictoriu între o voinţă de a „se descurca fără” această informaţie şi o forţă de supravieţuire ce nu vrea să fie uitată.

Există astfel o multitudine de situaţii sau de evenimente adormite undeva în interiorul nostru, care nu sunt scoase în afara conştiinţei dar faţă de care devenim insensibili, şi cărora, până la urmă, încetăm să le mai reperăm sensul.

Astfel, fac o mare diferenţă între aceste două situaţii foarte distincte, dar adesea confundate: un lucru tăinuit pentru că nu este ştiut (inconştientul) şi un lucru ştiut dar tăinuit (conştientul nerevelat). Şi una din axele abordării mele terapeutice este de a-i permite pacientului să facă inventarul faptelor de conştiinţă nespuse, neexprimate, neformulate, înainte de a căuta eventual fapte inconştiente.

Memoria corporalizată

 Corpul se află în miezul procesului nostru de investigaţie. În cadrul demersului nostru, el este cel care ne permite să conectăm individul la simţirea şi sensul evenimentelor din viaţa sa, el este terenul reactualizării, în prezent, a ceea ce a fost simţit cu ocazia unui eveniment trecut. Iar tonalitatea corporală este cea care creează puntea între prezent şi trecut.

Într-adevăr, de-a lungul întregii sale vieţi, omul este afectat într-un fel sau altul de evenimente. Tot ceea ce a privit, auzit, perceput, resimţit, gândit, a instalat în el o stare anume, o coloratură originală. Toate aceste rezonanţe au sfârşit prin a da naştere unor schimbări, prin a-i modifica starea emoţională şi afectivă. Corpul este deci îmbibat cu tonalităţi adormite, gata să fie reactivate cu ocazia unei întâlniri terapeutice.

Aceste tonalităţi sunt câteodată asociate cu situaţii pozitive. Există, de exemplu, promisiuni făcute într-un anumit moment al vieţii ce nu au fost ţinute şi care, odată înscrise în corp, lasă o urmă de neşters: pacientul crede că le-a uitat, însă corpul său poartă în el memoria acestei infidelităţi. Regăsirea acestei amintiri, în toată tonalitatea sa, reconectează persoana la „planul ei de drum”, o reaşează în adevăratul ei plan de viaţă.

Însă, foarte adesea, tonalităţile ce dormitează în corp pot fi, de asemeni, legate de traumatisme ce au suscitat o reacţie de insensibilizare, de amputare a senzorialităţii. Atunci când mâna unui terapeut antrenat intervine „într-un” corp, ea percepe zone imobile, părţi densificate, noduri ce par să conţină o senzaţie îngheţată; ca şi cum corpul ar fi constituit din straturi, dintre care unele apar fosilizate, gelificate, anesteziate.

Aceste imobilităţi nu sunt doar fizice, ele sunt rodul unei strategii globale de refuz al suferinţei în faţa traumatismului. În realitate, corpul nu evacuează traumatismul, ci îl pune într-un fel de congelator din interiorul lui, în locuri inaccesibile. Unele părţi ale corpului se lasă astfel imobilizate, stinse, pentru a masca suferinţa legată de traumatism.

Senzaţia şi afectul asociate evenimentului, inclusiv în componentele sale pozitive, sunt date atunci uitării: persoana a devenit indiferentă la ceea ce s-a întâmplat. Ca şi cum, între ea şi corpul său, între ea şi emoţiile sale s-ar fi instalat o distanţă defensivă, preventivă. Ceea ce se simte este de ordinul vidului, vid de sine, vid de simţire şi de sens. Când mâna repune în mişcare ceea ce devenise imobil, ea eliberează astfel şi simţirea încătuşată în corp, şi doar în momentul în care corpul reactualizează această simţire, pacientul îşi dă seama că aceasta este în relaţie cu o anume amintire şi că această amintire poate fi adusă la suprafaţă.

Cu ocazia unui tratament, Roger, 55 de ani, a trecut printr-o stare care l-a pus instantaneu în contact cu o amintire precisă din copilăria sa. După tratament, a simţit nevoia să-şi verbalizeze senzaţiile: „La un anumit punct al tratamentului, am simţit în corp o atmosferă care mi-a reamintit crizele de furie la care tatăl meu o supunea pe mama. Am recunoscut aceeaşi tensiune; am via impresie că tensiunea pe care o am adesea în corp vine de acolo.”

Remobilizarea memoriei senzoriale a evenimentului, anihilarea distanţei dintre soma şi psihic, între persoană şi simţirile ei corporale, iată prioritatea terapiei noastre. Am constatat că până şi rememorarea unui eveniment traumatizant este total acceptată atunci când gustul de sine, dispărut la momentul şocului, revine în corp în acest moment prezent. Tocmai regăsirea acestui gust de sine cicatrizează rana.

Povestea Luciei este interesantă deoarece arată că procesul de reintegrare a simţirii unui eveniment, cu toate componentele sale, „negative” şi „pozitive”, se poate realiza în mai multe etape, până la restaurarea integrităţii gustului de sine.

La 52 de ani, Lucie urmează un tratament de somato-psihopedagogie de doi ani. La una dintre primele şedinţe, terapeutul se adresează regiunii cervicale, purtătoare a unor axe de imobilitate foarte puternic ancorate. În cursul tratamentului, Lucie resimte aceste axe atât de clar, încât are sentimentul că are capul perfect înclinat către umăr, ca şi cum ar avea gâtul „spart în două”. În mod surprinzător, această senzaţie, care ar putea părea neplăcută, îi provoacă de fapt o uşurare intensă. I se pare că este în sfârşit înţeleasă: prin atingerea sa, terapeutul validează o poziţie de înclinare pe care ea o simte în permanenţă. Chiar în acel moment, ea a revăzut foarte precis o cădere de la trapez de pe vremea când avea şase ani. Lucie regăseşte, sub forma senzaţiei corporale, talia sa de la şase ani, diferitele etape ale derulării căderii şi sentimentele care au însoţit-o: frica de moarte, teama de a fi certată, vinovăţie şi, mai ales, un profund sentiment de abandon.

Această şedinţă îi permite Luciei să înţeleagă că aceeaşi poveste uneşte diferite părţi ale corpului ei care îi provocau suferinţă de multă vreme: piciorul, şoldul, gâtul. Pacienta mai înţelege şi că permanentul ei sentiment de nesiguranţă, de insecuritate, provine parţial din ideea că moartea poate surveni oricând, lăsându-te singur cu tine însuţi.

După doi ani presăraţi cu numeroase şedinţe, Lucie descoperă continuarea poveştii cu ocazia unei şedinţe de mişcare gestuală pe care o practică cu regularitate singură, la ea acasă. O anumită mişcare o face să se lovească din nou de o restricţie la nivel cervical dar, de data aceasta, senzaţia declanşată o determină într-un fel să refacă invers derularea căderii, până când se trezeşte agăţată de trapezul de unde avea să cadă şi inundată de fericirea intensă din acel moment. Această experienţă o reconectează instantaneu la plenitudinea întreruptă de cădere. Ca şi cum s-ar reconecta la ea însăşi, la acea parte din ea făcută din încredere, lipsă de griji proprie copilăriei.

În terapia propusă de mine, simţurile corporale sunt reactivate în mod constant, şi cu ele se reconstruieşte o memorie vie, actualizată. Timpul şi spaţiul se îmbracă, în sfârşit, cu simţire. Şi tocmai această simţire va constitui baza procesului de memorare corporalizată: „Când vă amintiţi de cutare eveniment, ce simţiţi în corpul dumneavoastră?” Marea majoritate a pacienţilor sunt foarte surprinşi să retrăiască în corpul lor aceeaşi tonalitate a senzaţiei proprie evenimentului de care îşi amintesc şi care, în unele cazuri, a avut loc cu douăzeci de ani în urmă.

 Inconştientul refulat

 Refularea, în sensul freudian al termenului, este mecanismul prin care sunt expulzate în afara conştiinţei evenimente traumatice sau pulsiuni inacceptabile din timpul primei copilării. La vârsta adultă, persoana a ocultat în totalitate evenimentul traumatizant. Totuşi, după părerea lui Freud, acest traumatism refulat este generatorul unor simptome şi al unor scheme comportamentale ale adultului.

Conform teoriei psihanalitice, revelarea obiectului refulării se face în general sub forma unor producţii imaginare, simbolice, enigmatice. Decodarea acestor mesaje utilizează o lectură proprie modelului psihanalitic.

Aşa cum am precizat deja, nu mă adresez acestei forme de inconştient. Alegerea mea terapeutică este să caut direct în materia corpului simţirea ce a dispărut cu ocazia refulării şi care asigura legătura cu gustul de sine. Acest proces de anihilare a senzorialităţii nu este, de altfel, rezervat copilăriei; el se declanşează în egală măsură la orice adult confruntat cu o circumstanţă în care o informaţie, un eveniment sau o situaţie sunt susceptibile de a prezenta un pericol pentru echilibrul psihic al persoanei.

De exemplu, cineva poate refula o informaţie care i-ar zdruncina prea grav convingerile. Este cazul lui Juliette, de 43 de ani, care urmează o terapie de mai mulţi ani. În timpul unei consultaţii, terapeutul îi aminteşte o conştientizare importantă pe care o realizase în urmă cu vreo doi ani şi care îi declanşase o reacţie corporală puternică, aproape o stare de rău. „Nu, nu îmi amintesc deloc acest episod”, i-a spus terapeutului, deşi acesta fusese el însuşi martor la eveniment.

Regăsim acelaşi fenomen în viaţa cotidiană în situaţii care nu au nimic traumatizant. În cursul unei simple discuţii, confruntaţi cu o informaţie nouă pentru înţelegerea căreia ar fi nevoie să ne schimbăm opinia, alegem adesea să ascundem această informaţie: nu o auzim, în mod inconştient, desigur. Cine n-a avut niciodată senzaţia că interlocutorul său nu vrea să audă ce i se spune? Cine n-a trecut niciodată prin situaţia de a afirma: „Dar ţi-am spus chiar ieri!” primind ca unic răspuns: „Nu, nu mi-ai spus-o niciodată!”

Inconştientul cognitiv

 

Putem adăuga la această listă de „unghiuri moarte” ale conştiinţei inconştientul cognitiv, studiat astăzi de neuroştiinţe, şi care acoperă ansamblul proceselor cerebrale inaccesibile conştiinţei. Această idee, apărută progresiv în cursul secolului al XIX-lea, face astăzi obiectul unor cercetări intense. ( A se vedea, de exemplu, opera completă a lui Buser P., L’inconscient aux mille visages, Odile Jacob 2005, şi articolul lui Jeannerod M., „Le traitement conscient et inconscient de l’information perceptive” Revue internationale de psychopathologie, n^o 1, 1990)

Printre mecanismele constitutive ale inconştientului cognitiv, unele sunt inconştiente din punct de vedere fiziologic: aşa se întâmplă cu anumite etape ale tratării informaţiei, atunci când, de exemplu, o imagine pe care o privim este descompusă în senzaţii ale unor forme şi culori elementare, tratate separat de diferite zone ale cortexului cerebral, pentru a fi apoi asociate la nivelul altor arii şi a ajunge în final în conştiinţa noastră sub forma unei imagini reconstituite identificabile.

Un alt exemplu sunt calculele impresionante pe care trebuie să le facă neuronii noştri în timp ce întindem liniştiţi mâna pentru a apuca o sticlă: Cât de plină este sticla? Conform experienţelor noastre anterioare, cam ce greutate are? În consecinţă, ce forţă musculară va trebui să solicit pentru a o ridica? Şi ce ordine de contracţie trebuie să le trimit muşchilor pentru ca operaţiunea să se desfăşoare în bune condiţii?

Este evident că aceste etape intermediare de fragmentare, de codare şi decodare a imaginii sau a acţiunii sunt inconştiente şi aşa vor şi rămâne: ce-i drept, la ce ne-ar folosi să ne încărcăm mintea cu această „bucătărie” internă a cortexului?

În schimb, există informaţii care, deşi se desfăşoară în intimitatea creierului nostru şi sunt considerate inconştiente, ar putea accede la conştiinţă.

Ne putem da seama de faptul că o mare parte din activităţile motorii învăţate constituie o ştiinţă implicită: de exemplu, „ştim” să mergem pe bicicletă, dar nu ştim să explicităm această deprindere, adică să verbalizăm din ce este ea formată.

La fel se întâmplă cu unele informaţii perceptive: este adevărat, oamenii de ştiinţă îşi dau seama că există mult mai multe lucruri ce pot fi percepute decât percepe de fapt subiectul. S-ar zice că doar creierul percepe, nu şi persoana. Toată lumea a remarcat deja, de exemplu, că atunci când suntem cufundaţi într-o lectură pasionantă nu mai percepem ce se întâmplă în jurul nostru. Avem de-a face, în acelaşi timp, cu o lipsă de atenţie perceptivă şi cu inconştientul, deoarece informaţiile există, sunt disponibile şi, de altfel, chiar sunt folosite de persoană în mod implicit la nevoie.

După părerea mea, acelaşi principiu al lipsei de atenţie se aplică şi la informaţiile perceptive pe care corpul le transmite creierului în timpul efectuării gestului. Creierul percepe aceste informaţii (care-i permit de altfel să ştie în orice moment cum este poziţionat corpul în spaţiu) însă persoana nu le percepe în mod spontan. Neuroştiinţele prezintă această „inconştienţă” ca pe un fapt fiziologic. Totuşi, experienţa somato-psihopedagogiei arată că un antrenament specific al atenţiei îi permite persoanei să conştientizeze, în puţin timp, elemente perceptive noi. Aceste senzaţii interioare nou percepute sunt fundamentale pentru reuşita procesului de transformare în măsura în care ele oferă o conştiinţă de sine mai ascuţită; ele constituie o adevărată cunoaştere susceptibilă să ne hrănească sentimentul existenţial şi deci să participe la echilibrul nostru psihic.