„Uneori, conştiinţa este cu un pas înaintea ştiinţei. Modelul biomecanicii senzoriale şi al bioritmiei constituie probabil un exemplu în acest sens. Nu trebuie să-i căutăm dovezile pe terenul ştiinţei, ci pe cel al trăirii corporale. Există astfel ipoteze ce au valoare de evidenţă.”
Danis Bois
În paralel cu mişcarea majoră, ce este bine cunoscută, Danis Bois descrie în corp o mişcare internă cu funcţii multiple. Animând în mod nediferenţiat toate structurile anatomice, protagonistă a unităţii corporale, purtătoare a vitalităţii corpului, această mişcare internă este principiul autoreglării fizice pus în practică de gestul nostru terapeutic. Danis Bois o defineşte ca „o mişcare ce nu creează o deplasare vizibilă obiectivă în spaţiu, o imobilitate în mişcare sau o mişcare imobilă”.
Mişcarea internă este numită involuntară, în sensul că nu se află sub dependenţa sistemului nervos central; dar şi în sensul că nu o putem declanşa prin simpla voinţă. Putem, în schimb, datorită unui antrenament specific al atenţiei noastre, să creăm condiţiile necesare pentru ca ea să apară în câmpul conştiinţei. Ea se oferă atunci, în natura ei subiectivă, nu doar percepţiei manuale a practicianului, ci şi percepţiei interioare a pacientului. Mişcarea internă mai este numită şi mişcare senzorială tocmai pentru că se poate stabili astfel un raport perceptiv cu ea.
Mişcarea internă este, de asemenea, autonomă în raport cu gestica majoră, adică se exprimă în corp independent de starea de mobilitate sau de imobilitate vizibilă a persoanei. Mişcarea internă, aşa cum o arată şi numele, însufleţeşte interioritatea materiei corporale, chiar şi atunci când corpul nu se mişcă. Organizarea mişcării interne în interioritatea materiei constituie, aşa cum vom vedea, suportul fiziologiei gestuale. De aceea, ascultarea orientărilor şi blocajelor sale serveşte drept bază a oricărei acţiuni de evaluare sau de eliberare a dinamicii articulare.
Mişcarea senzorială respectă o organizare foarte precisă, ai cărei parametri sunt unii invarianţi, ţinând de natura umană în ansamblul ei, iar alţii variabili, redând individualitatea fiecăruia.
Printre parametrii invarianţi, ce reflectă caracterul imuabil al fiziologiei mişcării interne, trebuie să notăm viteza sa de deplasare constantă, deosebit de lentă, şi frecvenţa sa de două cicluri dus-întors pe minut. Tocmai această lentoare uşor de recunoscut a mişcării îi conferă acesteia proprietatea sa senzorială, făcând din ea un adevărat „organ de percepţie” a materiei corpului. Oricine poate experimenta acest lucru odată ce a intrat în contact cu această lentoare: percepţia mişcării interne oferă oportunitatea restaurării unei relaţii cu sine prin intermediul corpului. Mişcarea internă, atunci când este simţită, dă astfel un sentiment de sine deosebit, sentimentul de apartenenţă la propriul corp, de locuire a acestuia, de a fiuna cu corpul mai degrabă decât de a avea un corp. Această reîntoarcere la corp este trăită adesea ca o validare a sinelui ce permite regăsirea încrederii, a plăcerii de a se mişca, de a se exprima.
De altfel, deşi este autonomă (în sensul că dispune de organizare proprie), mişcarea senzorială se află în interacţiune cu psihismul. De exemplu, atunci când o persoană se găseşte într-o stare de preocupare cronică, mişcarea internă este foarte repede afectată, antrenând după sine instalarea unei desenzorializări globale a individului. Acelaşi fenomen se produce şi în cazul unui şoc emoţional brutal. În schimb, odată ce este reînnodat contactul cu propria interioritate vie, persoana exprimă un sentiment de plenitudine psihică. Aceste fapte arată că mişcarea internă posedă o funcţie de autoreglare psihică şi explică posibilitatea de a acţiona asupra psihismului prin intermediul corpului. Funcţia de autoreglare psihică începe să funcţioneze deîndată ce pacientul devine conştient de existenţa mişcării interne.
Romanian
English