– De ce îți ocolești și îți amâni sarcinile.
– Ce ascunde paralizia acțiunii.

Termenul de inerţie desemnează lipsa acțiunii şi forţa care se opune întreprinderii acțiunii. Sau aceasta este, cel puţin, manifestarea sa cel mai des întâlnită. Însă inerţia este o reacţie normală, aproape fiziologică; ea se manifestă ici-colo prin mici ocolişuri ale sarcinilor care ne scapă, prin renunţări discrete, printr-o reticență care ne tulbură confortul. Dar evitarea sarcinilor și amânarea încetează să fie comportamente normale atunci când aceste atitudini se cronicizează.

Inerţia nu este neapărat sistematică. Pentru o persoană care suferă de inerţie, ea se poate declanşa doar în cadrul unor anumite evenimente, în situaţii speciale şi la confruntarea cu anumite tipuri de acţiuni. Când contextul se schimbă sau natura acţiunii de îndeplinit este diferită, o persoană aparent incapabilă să acționeze poate realiza lucruri chiar mai dificile decât cele pe care le refuză.

Astfel, am văzut cum unul dintre prietenii mei poate ţine cu uşurinţă un discurs în faţa unui public numeros, şi cum preferă să caute mai degrabă singur şi fără rezultat o adresă decât să întrebe un trecător.

În anumite cazuri, inerţia se rezumă la o absenţă a inițiativei – în sensul în care persoana nu reuşeşte să-şi demareze singură sarcinile. Însă o altă circumstanţă în care responsabilitatea poate genera inerţie este implicarea personală. Anumiți oameni sunt mai activi și mai capabili, atunci când este vorba de altcineva, decât atunci când trebuie să acţioneze în nume propriu. Acest exemplu se regăsește adesea în domeniul caritabil, sferă ce atrage mulți oameni care, în slujba altora, dezvăluie competenţe pe care nu le-au utilizat niciodată în mod obişnuit în beneficiul propriu.

Totuşi, înainte de a-i reproşa cuiva inerţia, asigură-te că acea persoană dispune de capacităţile necesare pentru a face ceea ce i se cere: în spatele unei inerţii aparente, uneori se ascunde o incompatibilitate profundă între cerinţele unui post de lucru şi abilităţile celui care îl ocupă.

În continuare, iată tipologiile de oameni care se pot lăsa pradă inerției:

Creativul

Cel mai des, inerţia se traduce prin absenţa realizării; pentru persoanele inerte din medii creative nu este vorba în mod necesar despre îndeplinirea unor sarcini, ci inerția se referă mai degrabă la ideile şi la proiectele pe care ele le elaborează.

Această formă nu este deloc gravă, dar este frustrantă mai ales pentru anturaj, deoarece creativul ezită, cu toată sinceritatea, să se despartă de proiectele sale, explicând că, dacă este necesar, o va face doar atunci când va simți că e cazul. Aceştia sunt “inerții cei mai fascinanți”: inteligenţi, creativi, te implică în ideile şi proiectele lor cu aşa un lux de amănunte, motive şi explicaţii, încât îi crezi pe cuvânt de fiecare dată. Își vând ideile cu ușurință, le poți vizualiza.

Un fapt este notabil: la această tipologie, creativitatea este frecvent proporţională cu inerţia. La anumiţi artişti, imaginaţia este debordantă şi răspândită în toate direcţiile. Desigur, trebuie să-şi urmeze inspiraţia – însă aceasta poate fi împovărătoare când nu se concentrează să realizeze o operă și se mulțumesc doar să o schiţeze, pentru a continua să imagineze noi proiecte, să se lanseze în noi provocări… Toate fără a duce vreodată la termen ceva.

Epicurianul

Este un profil pe care-l întânim des şi care se exprimă într-o manieră mai mult sau mai puţin intensă. La bază, are un temperament indolent și-o anumită predilecţie pentru a trăi şi pentru a profita de oportunităţile vieţii – iar această calitate compensează un pic inerţia.

Aceasta e inerția epicuriană, și o poți interpreta în sensul cel mai comun al termenului. Viziunea lui pare a fi aceea de a profita, de a trata lucrurile evitând cu sârguinţă riscurile şi problemele. Această tipologie are criterii proprii de apreciere a lumii; respinge efortul şi constrângerea. Pentru el, inerţia se exercită la întâlnirea unor sarcini aparent banale. Însă chiar sunt ele, oare, aşa? În mod conştient sau nu, ideea că are ceva de făcut îi repugnă profund.

Inerția epicuriană nu e deloc flexibilă; face rar ce spune sau ceea ce este rugat să facă. După un anumit timp, cei din anturajul lui îşi dau seama de acest lucru. Și, pus în încurcătură, epicurianul trece progresiv de la nelinişte la o reală exasperare.

De fapt, tipologia epicuriană nu suferă mult din cauza inerţiei sale. Modul în care o acceptă şi-o trăieşte depinde mult de presiunile anturajului şi de imaginea pe care acesta i-o transmite. Cu toate astea, odată cu trecerea timpului, poate ajunge să aibă senzaţia că viaţa sa l-a lăsat deoparte, poate resimți o senzație de eşec puţin neclară, iar stima de sine îi este pusă la încercare.

Când nu suferă din cauza inerţiei sale, acest tip de persoană inertă nu se consultă cu alții, nu întreprinde cine ştie ce acțiuni pentru a-și îmbunătăți abilitățile şi e rareori pusă pe gânduri de așteptările cadrului profesional. În schimb, în cadrul unei relaţii pur amicale, acestea sunt persoane cu care este foarte plăcut să interacționezi, sunt zâmbitoare şi destinse – atâta vreme nu avem nevoie să facă ceva pentru noi.

Morocănosul

În anumite cazuri, persoana inertă poate avea o părere foarte bună despre ea însăşi şi, implicit, şi despre ideile sale. Cum acestea sunt “excelente”, dar nu se materializează niciodată, singura sa reacţie este cea de a incrimina exteriorul, asumându-și rolul de victimă: colaboratorii sunt incompetenţi și sistemul e stupid, aceștia fac totul pentru a împiedica oamenii întreprinzători (după cum se consideră) să se descurce.

Ce se întâmplă, de fapt: ne descurcăm foarte bine fără el, şi nimeni nu este indispensabil, mai ales un morocănos/ţâfnos neproductiv. Orice trecere la acţiune atrage după sine, în mod obligatoriu, o evaluare: acest element se află în spatele inerţiei. Când dobândește rolul de victimă, morocănosul își asumă o importanţă excesivă, deoarece, fără a fi conştient, se teme să nu fie evaluat. De altfel, înțelege prea puţin din context, fiind sincer convins că circumstanţele sunt cele care-l împiedică să-şi pună în practică ideile „geniale”. Se simte neînţeles.

Când vine vorba de o idee sau de un proiect, poate părea genial, pentru că atunci când prezinți astfel de idei nu e nevoie decât să argumentezi şi să convingi. Dar atâta vreme cât rămâne pe un soclu abstract, o idee bună nu este mai mult decât o idee bună. Spre exemplu, este foarte uşor să critici ce fac alții, să ştii ce ar trebui făcut, eventual; dar a fi cel care face este cu totul altceva. A recunoaşte că cineva cântă fals sau că scrie urât nu înseamnă nici pe departe că tu eşti cel care cântă perfect sau că eşti un geniu al scrisului. Fără îndoială, de aceea există atâţia critici de profesie…

Însă a trece la acţiune sau încercarea de a duce la capăt o idee bună înseamnă să te expui posibilității unui eșec. Morocănosul nu prea-și asumă riscuri pentru a nu le arăta altora şi lui însuși că suntem toţi supuşi la aceleaşi dificultăţi şi că, în final, poate nu suntem atât de isteţi.

Depresivul

În cazurile grave, persoana care cade victimă inerţiei vede cum situaţia sa generală se degradează. În expresia sa extremă, această formă poate duce la inerția ce survine pe un fond de depresie. Persoanele care se regăsesc în această situație trebuie să desfăşoare eforturi considerabile pentru activităţi banale. Inerţia le perturbă atât viaţa profesională, cât şi viaţa socială. Și cu cât situaţia se deteriorează mai mult, cu atât efortul ce trebuie investit pentru a se redresa devine insurmontabil. De fapt, însăşi perspectiva acestui efort e copleșitoare pentru persoanele afectate de depresie. Și, în astfel de cazuri, e indicat ajutorul de specialitate.