Cuplul durere/suferinţă

Cuplul durere/suferinţă

este complex şi greu de dezlegat deoarece, dacă psihismul este un element amplificator al fenomenului dureros, corpul, în schimb, este întotdeauna victima acestuia. În şi prin el va acţiona efectul terapeutic în mod concret. De aceea, dacă este evident că o psihoterapie verbală va influenţa în mod pozitiv raportarea la suferinţă, experienţa demonstrează şi că o terapie corporală, realizată concomitent, va avea o incidenţă reală atât asupra durerii, cât şi asupra suferinţei.

Să luăm exemplul unei dureri lombare inexplicabile care sfârşeşte prin a diminua activitatea unei persoane, prin a-i tulbura viaţa afectivă, emoţională, libidoul. Desigur, putem aborda în acest caz problematica suferinţei prin dialoguri verbale, în căutarea unui traumatism psihic cauzal. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să excludem eventualitatea unui blocaj mecanic nerevelat, pe care un gest manual adecvat va şti să-l elibereze rapid.

Invers, unii pacienţi, suferind de tulburări articulare, încearcă să găsească o uşurare printr-o abordare terapeutică fizică în timp ce cauza durerilor lor este de natură psihică.

De aceea, oricare ar fi durerea corporală, trebuie să desfăşurăm acţiunea terapeutică pe două fronturi: cel fizic şi cel psihic. Mai precis, aceasta este miza somato-psihopedagogiei. Deoarece, în spatele durerii, să nu uităm niciodată, există o persoană care suferă. Deşi somato-psihopedagogul este specialist în durerea corporală, aceasta nu înseamnă că el neglijează solicitările psihologice sau tulburările de dispoziţie ce însoţesc foarte adesea durerea sau care constituie în sine un motiv de a veni la consultaţie. El este alături, în egală măsură, de persoanele care suferă de indispoziţie, de sindroame post-traumatice, de dificultăţi psihologice fără alterare a operaţiilor intelectuale.

De la criza de spaimă care ne gâtuie sau ne strânge inima până la astuparea arterei coronare care aduce după sine comportamente depresive, durerea fizică şi suferinţa psihică sunt deci indisociabile, ca două limbi ce transmit acelaşi mesaj, de disperare sau de speranţă.

Prima modalitate de a le unfica în acţiunea noastră terapeutică este de a-i permite corpului să se reconecteze cu starea de bine. Mâna practicianului nu este doar calmantă pentru durere, ci ea linişteşte şi spaima, topeşte opresiunile, răspândind o căldură binefăcătoare.

Însă, dacă mâna terapeutului alină, şi vorbele sale trebuie să facă la fel. În faţa unei depresii, a unei nelinişti masive, a fricii de moarte sau a fricii de a trăi, trebuie să venim cu un ajutor verbal având mai multe obiective.

Mai întâi, ne informăm pacientul despre legăturile existente între corpul şi psihismul său. De exemplu, o perturbare globală a sistemului său neurovegetativ (Sistem nervos autonom care reglează activitatea organelor. Acest sistem este foarte sensibil la anxietate şi la emoţii.) – tahicardie (inima bate prea repede), constipaţie sau diaree, ameţeli, greţuri, tulburări respiratorii – poate explica apariţia unor crize de angoasă; o uşoară tensiune în craniu, de exemplu la nivelul articulaţiei între oasele temporal şi occipital, poate determina o depresie trecătoare dar intensă.

Pe de altă parte, îi explicăm cum ştie corpul său să se organizeze spontan atunci când se află în faţa unui traumatism fizic sau psihic. Studiile realizate asupra stresului arată, într-adevăr, că organismul este capabil să declanşeze un proces de adaptare la orice situaţie critică, invitând corpul să acţioneze în mod adecvat: este ceea ce noi numim calea de rezonanţă a unui şoc.